Marinescu Ana‑Maria*
Abstract
Dreptul de împrumut public reprezintă unul dintre drepturile patrimoniale recunoscute titularilor de drepturi, iar pentru autorii de opere scrise, una dintre cele mai importante posibilităţi de remunerare pentru utilizarea operelor lor în cadrul bibliotecilor.
Directiva privind dreptul de închiriere şi de împrumut[1] este, în prezent, singura reglementare supranaţională privind dreptul de împrumut, stabilind cadrul legal specific dreptului de autor pentru recunoaşterea de către Statele Membre a dreptului de împrumut pentru autori şi alţi titulari de drepturi.
În România, nici după 14 ani de la implementarea Directivei privind dreptul de închiriere şi de împrumut, sistemul dreptului de împrumut public nu este funcţional, deoarece prevederile Directivei au fost transpuse incorect în cadrul Legii nr. 8/1996, fiind exceptate de la plata remuneraţiei echitabile bibliotecile din toate instituţiile de învăţământ şi toate bibliotecile publice cu acces gratuit.
În acest sens, articolul prezintă sistemele implementate în Uniunea Europeană şi la nivel internaţional privind dreptul de împrumut public.
[1] Directiva Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 346 din 24 noiembrie 1992, respectiv Directiva 2006/115/CE – versiune codificată 2006.
