„Boala” criticii: Când verdictul ia locul faptelor

Rezumat

Poate deveni o „boală” deoarece atunci când spiritul critic se supra­dozează blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. De pe această poziție a justițiarului în loc să asculți, confecționezi, în gând, con­tra­argumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. De aceea, în sens biblic (Matei 2, 16-19) comentat de domnul Andrei Pleșu, acest spirit critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea și euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit nuanțat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile evaluării din el însuși. Prin urmare, a cultiva, fără încetare, spiritul critic este totuna cu a te păstra, programatic, „în afară”, a nu răspunde niciunei chemări, nici unei invitații, preferând continuu pe „nu” contra lui „da”.
Miza nu este abolirea discernământului, ci delimitarea lui de cari­catura sa hipertrofiată. Spiritul critic, când se transformă din exercițiu al minții în reflex exclusiv, încetează să mai funcționeze ca instrument al înțelegerii și devine o tehnică de autoapărare: blochează receptivitatea, previne surpriza sensului, neutralizează obligația de a te lăsa interpelat. Din acest punct, „luciditatea” nu mai luminează, ci izolează: te menții în afara lucrurilor tocmai pentru a nu fi atins de ele. Nu te expui, deci nu riști; nu intri în relație, deci nu ești contrazis; nu alegi, deci nu plătești costul unei opțiuni. Critica, în loc să clarifice, devine un mod de a amâna viața.
În plan cognitiv, se instalează o suspiciune metodică: orice bine e suspect, orice entuziasm e redus la naivitate, orice încredere e interpretată ca slăbiciune. În plan moral, apare o inversare subtilă: refuzul capătă prestigiul unei virtuți, iar „nu”-ul devine semn de superioritate intelectuală. Se construiește astfel identitatea justițiarului, care, în loc să asculte, pregătește în gând contraargumente; în loc să reflecteze, adoptă postura severă a judecătorului; în loc să participe, comentează steril de pe margine. Demascarea, fără dimensiune constructivă, ajunge o voluptate: nu mai cauți adevărul, ci satisfacția fisurii descoperite.
Efectul comunitar este, de regulă, discret, dar coroziv: atmosfera se răcește, inițiativa se inhibă, iar dialogul se contractă în formula repetitivă „da, dar…”. Oamenii devin defensivi, se autocenzurează, evită angajarea, pentru că orice gest este întâmpinat ca pretext de suspectare. În acest registru, critica devine o deprindere vicioasă: hrănește egolatria, vani­tatea și euforia deșteptăciunii proprii, opunând viului infinit nuanțat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din sine.
Criteriul rămâne simplu: critica autentică deschide, critica patologică închide. Pentru a rămâne sănătos, discernământul are nevoie de o corecție complementară: spiritul recunoașterii. Întâi primești, apoi evaluezi; întâi asculți, apoi judeci; întâi intri în joc, apoi îl înțelegi, întâi înțelegi apoi discerni.
Cred și sper în autocritica reală ieșită dintr-un simț al realismului identitar-subiectiv, care va ști să recunoască înlăuntrul lui (și nu în afară) boala de orice fel și nu va amprenta negativ și inutil lucruri care-l depășesc..., dacă nu ca valoare, măcar ca stil.