1. Doctrină, studii, comentarii – Limitările și/sau excepțiile de la dreptul exclusiv al autorilor de opere protejate prin drepturi de autor

Abstract

Prin exclusivitatea folosinței operelor/creațiilor și dreptul titularilor de a interzice terților posibilitatea de a utiliza operelor protejate fără consimțământul lor, drepturile intelectuale conferite creatorilor sunt monopoluri (legale) și ca orice monopol, acestea, atunci când sunt absolute, sunt generatoare de dispute în privința întinderii lor și de conflicte de interese între titularii de drepturi și publicul consumator ori societate în ansamblul ei, o aplicare rigidă a legii drepturilor de autor și recunoașterea unui monopol absolut în favoarea titularilor de drepturi fiind contrare scopului protecției operelor, a însăși rațiunii de a fi a acestora.
Argumente multiple, dar nu toate convingătoare, unele voind parcă să demonstreze că într-adevăr drepturile de autor sunt în criză, altele fiind admise din rațiuni de interes public, altele din motive sociale, de ordin educațional ori în scop de facilitare a cercetărilor și unele pentru că noile tehnologii fac posibile utilizări neautorizate care pur și simplu nu pot fi prevenite astfel că și acestea trebuie să profite titularului de drepturi, legile instituie (peste tot în lume) astfel de limitări ale drepturilor de autor (lucru valabil însă și pentru drepturile de proprietate industrială).
Într-o formulare mai generală, în doctrină se susține însă că limitările stabilite de lege pentru drepturile de autor sunt justificate de nevoia armonizării intereselor generale cu cele ale titularilor de drepturi. O opinie care nouă ne pare a fi contrazisă de fapte, pentru că în timp ce utilizatorii urmăresc obținerea a tot mai multor limitări ale drepturilor autorilor (nefiind, de altfel, de ignorat nici vocile care cer reducerea termenelor de protecție ori chiar abolirea lor), aceștia din urmă, dimpotrivă, se manifestă ostil față de toate limitările legale ale drepturilor lor. Adevărul este, credem noi, la mijloc: unele utilizări neautorizate sun justificate de interesele generale ale societății (de exemplu, utilizarea în procedurile judiciare), altele din rațiuni de oportunitate, pentru că neputând fi controlate, aceste utilizări trebuie să aducă un folos titularilor de drepturi (de exemplu, copia privată).
Limitările și/sau excepțiile, reglementate prin lege, dar și cu condiționări insuficient de clar formulate, permit utilizarea lucrărilor protejate prin drepturi de autor fără autorizarea autorului titularului de drepturi, motiv pentru care ele sunt calificate ca „drepturi ale utilizatorilor” (de exemplu, „dreptul de citare”, dreptul de copie privată”) și numite și „licențe legale”.
Limitările drepturilor exclusive ale creatorilor, aplicate mai întâi pe cale jurisprudențială (doctrina fair dealing sau a utilizării corecte în Anglia și țările din Commonwealth și doctrina fair use, a utilizării loiale în SUA, cu un mix între acestea în dreptul continental) și doar după mai bine de 200 de ani prin lege, au ca obiectiv asigurarea accesului terților, neautorizat de titular, la anumite utilizări ale operelor protejate. Dreptul de autor (ca și alte drepturi intelectuale) cunosc și alte tipuri de limitări decât cele instituite în mod expres cu acest titlu în lege care au caracter general și care țin de natura și conținutul drepturilor în ansamblul lor, între care se află cele care țin de durata lor limitată în timp, urmată de căderea lor în domeniu public, în care accesul la opere este liber, de teritoriul pe care sunt protejate și care, principial, este teritorială, ori de epuizarea unora dintre drepturi (cum sunt cele de divulgare și de distribuție).
Limitările/excepțiile au căpătat importanță sporită și au fost mai amplu reglementate în contextul dezvoltării noilor tehnologii de fixare, reproducere și comunicare a operelor și a adoptării în anul 1994, a Acordului privind Drepturile de Proprietate Intelectuală legate de Comerț (TRIPS) dar și pe fondul unei mișcări în favoarea limitărilor drepturilor care, desigur, nu puteau decât să stârnească nemulțumirile titularilor de drepturi (care au pierdut însă această „bătălie”, dovadă recentă fiind Tratatul de la Marrakesh pentru facilitarea accesului la operele publicate al persoanelor nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate semnat în numele Uniunii la 30 aprilie 2014(8)). Transformarea operelor în format digital răspunde însă și nevoilor de implementare de către biblioteci a noilor tehnologii care constituie un mijloc eficient și rapid de punere la dispoziție și de accesare a operelor de către public, dar și unul prin care lucrări vechi pot fi consultate fără riscuri de deteriorare prin manipulare. Or acestea sunt considerate reproduceri specifice ori transformări ale operelor în privința cărora drepturile titularilor sunt supuse limitărilor . În alte cuvinte, acestea sunt utilizări corecte sau loiale și care sunt permise în toate sistemele de drept (în acelea în care Convenția de la Berna din anul 1886, TRIPS și Directiva (CE) nr. 29/2001 sunt obligatorii, ceea ce înseamnă practic, toate statele).
Legea română a dreptului de autor, modificată de mai multe ori  pentru a fi pusă în acord cu Directiva (CE) nr. 29/2001 , astfel cum aceasta a fost modificată pe acest aspect prin Directiva (UE) nr. 1654/2017  și Directiva 790/2019 , reglementează scopurile, cazurile și condițiile în care pot interveni limitări ale drepturilor recunoscute în favoarea autorilor în Titlul I, Capitolul VI „Limitele exercitării dreptului de autor”, legea fiind armonizată și pe acest aspect cu cele mai recente reguli din dreptul Uniunii Europene. Am identificat un număr de 12 excepții/limitări ale drepturilor de autor. Acceptate mai întâi pe cale pretoriană, jurisprudența având, ca întotdeauna în istoria dreptului de autor, rol decisiv în reglementarea lor.