2. Jurisprudență națională – Utilizarea unui semn protejat ca marcă pentru indicarea destinației produsului. Limitarea dreptului exclusiv asupra mărcii. Criterii de analiză a caracterului necesar al folosirii mărcii de către un terț fără consimțământul titularului

Abstract

Înalta Curte arată că potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială: (...) c) marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinația produsului sau a serviciului, în special pentru accesorii sau piese detașabile. Aceste dispoziții sunt aplicabile cu condiția ca folosirea de către un terț a ele¬men¬telor prevăzute la lit. a) și c) să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial. Totodată, instanța supremă menționează că potrivit art. 14 din Regulamentul privind marca Uniunii Europene prevede: „(1) O marcă UE nu conferă titularului dreptul de a interzice terților utilizarea în comerț: (...) (c) dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate. Instanța apreciază că dispozițiile menționate se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.