George Mihai Irimescu⁕

Rezumat
În sistemul atributiv, un element important al procedurii de înregistrare a mărcilor îl constituie desemnarea de către solicitant a produselor şi serviciilor pentru care doreşte ca marca sa să fie protejată. Dacă în sistemul declarativ întinderea protecţiei mărcilor este dată de produsele şi / sau serviciile pentru care marca este efectiv folosită, aşadar de un element de fapt, în sistemul atributiv întinderea protecţiei este dictată de manifestarea de voinţă a solicitantului, prin propria alegere, făcută la momentul depunerii cererii de marcă. Ca atare, una dintre principalele critici aduse sistemului atributiv de protecţie a mărcilor a fost faptul că solicitanţii pot abuza de procedura de înregistrare pentru a obţine protecţie pentru o sferă mai largă de produse şi / sau servicii decât cele pentru care marca este, de fapt, utilizată. În acest context, Clasificarea de la Nisa reprezintă un instrument esenţial acceptat şi utilizat în majoritatea statelor lumii pentru desemnarea produselor şi serviciilor, larga sa răspândire fiind determinată, la nivel practic, de necesitatea unei protecţii unitare a drepturilor la nivel transfrontalier. La nivel legislativ, acesta a fost impus prin
intermediul acordurilor internaţionale. Vom vedea însă, în cele ce urmează, faptul că jurisprudenţa europeană a încercat să diminueze neajunsurile
sistemului atributiv de protecţie, încurajând titularii de mărci să solicite protecţie pentru produse şi servicii specifice, în deplină congruenţă cu utilizare respectivelor mărci pe piaţă.

⁕ George Mihai Irimescu este doctorand al Universităţii „Nicolae Titulescu” şi consilier în proprietate industrială, e-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..